În noaptea ce patrunde în aşternutul meu
Sunt vise şi suspine şi temeri tot mereu
În umbra mângâierii, amăgitor alean
Un gand îmi taie somnul şi mi-l aruncă-n van.
Eu mă trezesc desculţă pe-un drum fără sfârşit
Pe care duce toamna, banal, rostogolit,
Păcate, ani şi gânduri lăsate printre ploi
De muritori sătui de viaţa în noroi.
De ce ispite-n noapte mă-mping către-o răscruce
Cu-nfăţişări de îngeri, fantomele m-or duce
Către un loc în care nu-i soare şi nici tu
Nu vreau să-mi fure dreptul de-a le raspunde NU!
O spun şi strig, iubirea nu o voi da pe-un blat
Oricâte umbre negre din noi s-au adăpat
Porni-voi isteria furtunii de apoi
Si la lumină-oi scoate doar sufletul din noi.
Iubirea-i numai una, mai multe-s relele
Credinţa le-amuţeşte, la fel şi stelele
Nu-i locul meu pe drumul acesta infinit
Nu-i locul lui în dansul ăsta obosit.
Nu-i noaptea mea şi nu e nici asfinţitul lui
Nu-i drumul regăsit, nici drumul dorului
Sunt umbre din trecute şi palide gunoaie
Ce în zadar încearca încă să ne despoaie.
Odat’ ce dimineaţa când zorii au venit
Iubirea cea pierdută pe noi ne-a regăsit
Şi un sărut pe tamplă la fel îmi reinvie
Dorul de tine iubite… îl lasa numai mie!
Dana Conerth
