În noaptea ce patrunde în aşternutul meu

Sunt vise şi suspine şi temeri tot mereu

În umbra mângâierii, amăgitor alean

Un gand îmi taie somnul şi mi-l aruncă-n van.

 
 

Eu mă trezesc desculţă pe-un drum fără sfârşit

Pe care duce toamna, banal, rostogolit,

Păcate, ani şi gânduri lăsate printre ploi

De muritori sătui de viaţa în noroi.

 
 

De ce ispite-n noapte mă-mping către-o răscruce

Cu-nfăţişări de îngeri, fantomele m-or duce

Către un loc în care nu-i soare şi nici tu

Nu vreau să-mi fure dreptul de-a le raspunde NU!

 
 

O spun şi strig, iubirea nu o voi da pe-un blat

Oricâte umbre negre din noi s-au adăpat

Porni-voi isteria furtunii de apoi

Si la lumină-oi scoate doar sufletul din noi.

 
 

Iubirea-i numai una, mai multe-s relele

Credinţa le-amuţeşte, la fel şi stelele

Nu-i locul meu pe drumul acesta infinit

Nu-i locul lui în dansul ăsta obosit.

 
 

Nu-i noaptea mea şi nu e nici asfinţitul lui

Nu-i drumul regăsit, nici drumul dorului

Sunt umbre din trecute şi palide gunoaie

Ce în zadar încearca încă să ne despoaie.

 
 

Odat’ ce dimineaţa când zorii au venit

Iubirea cea pierdută pe noi ne-a regăsit

Şi un sărut pe tamplă la fel îmi reinvie

Dorul de tine iubite… îl lasa numai mie!

 

Dana Conerth