Jurnal …din spațiul Schengen

15020003

Pa tati !

Trec anii mai repede decât ne închipuim. Într-o inerție inerentă viața noastră, asemeni unui grafic de weather forecast, urcă și coboară, trece de la agonie la extaz, de la fericire la cele mai triste și rele momente. Prin însăși natura noastră de oameni, suntem obisnuiți să reacționăm la fiecare dintre momentele importante ale vieții. Ne zbatem, ne învingem temerele, ne aventurăm uneori până la limita puterilor noastre fizice și psihice. Că așa suntem antrenați de mici, că așa ni s-a spus mereu. Să luptăm, să nu ne lăsăm, să trecem peste toate!

Cartierul s-a trezit la viață. Una de început de februarie, nu foarte friguroasă. Într-o conjuctură socială în care nimeni nu mai are timp de el însuși, ci de cine, cum, unde și când va mai fi privat cineva de libertate. Oamenii ăștia de la mine din cartier nu fac din asta o grijă. E doar un fel de spectacol de genul „dacă doriți să revedeti”, o altă emisiune de divertisment care face rating canalelor de știri. Ne ducem copiii la școală. Deja am început să-i cunosc pe cei care fac asta în fiecare zi. Că e ger, ploaie, ninsoare sau vreme bună, cu un automatism dobândit instinctual, „lipa-lipa” ne luăm copiii de mâna și ne târâm spre școală. Una a statului în poziție de drepți, nu una a vieții. Una pe care și noi am făcut-o! Poate nu la fel de proastă calitativ, dar la fel de stupidă ca programă de învățământ.

Copiii noștri se pregătesc. Pentru viitor se pregătesc. Pentru a circula pe scara de autobuz, pentru a intra în spitalele insalubre spre a fi tratați, pentru a tremura la gândul zilei de mâine în căutarea unui job, pentru a asista în fața ecranului cum unii sunt privelegiați ai sorții și alții cerșesc mila autoritaților, pentru a asista la căderea generală a culturii, civilizației și țării în care învață, au învațat sau muncesc. Paradoxal, școala nu înseamnă nimic în zbaterea prin viață. Tot ce ramâne e ceea ce acumulezi fiind autodidact. Trebuie să vrei să faci și să studiezi un anumit lucru. Generația lor, una care nu are target, în care pregătirea nu se îndreaptă spre nici o finalitate. Generația noastră, una care s-a chinuit din răsputeri și a făcut sacrificii ca să poată prinde din urma trend-ul, ca să poată invăța din mers IT, ca să poată flexa în funcție de împrejurări, gândurile și simțurile, abilitățile și aptitudinile spre a face ceva bine, spre a clădi ceva frumos și a supraviețui. Am senzația și revelația ca am ajuns la capăt de drum. Trăiesc momentul în care, în plină maturitate profesională, drumul se oprește. Ca o linie ferată suspendată în aer, în punctul în care trebuie să treacă peste o altă vale. Graficul acestui moment este la un maxim istoric jos, nu există nimic să-l mai susțină sau să-i ofere suport. Pentru că nu sunt materiale, nu sunt constructori, nu sunt condiții să repare nimeni podul prăbușit. „Va veni apa și-l va lua”, vorba cântecului, foarte curand!

Problema este că nu sunt pregătit. Ne ia pe rând, pe nepregătite, așa cum se întamplă cu toate. Mă opresc la capătul șinei de cale ferată si stau. Privesc și stau. Privesc. În adâncul prăpastiei peste care nu pot să trec. Nu am cum sa trec. Deschid sertarul și îmi scot hârtiile. Vrafuri și rafturi de hârtii. Cele care îmi atestă pregătirea, cele care îmi atestă existența, cele date de stat, cele date de alți oameni, cele bune, cele rele, cele în virtutea cărora trăim. Numai că ele nu mă ajută. Problema nu e lipsa hârtiilor și a documentelor, e una materială, concretă, nu vrea nimeni sa refacă podul. Copilul cel mare vine de la școală. Mă trezesc cu el la marginea hăului. Oricum lui nu i-a plăcut învațătura de la început. Pur și simplu. Își suflecă mâinile și vrea să dea o mână de ajutor. „Hai că te ajut eu să refacem podul. Unde sunt materialele?”. Îmi bag mana în buzunar. Ce găsesc îmi va ajunge doar să trecem luna asta, darămite să facem cheltuieli pentru pod. Copilul mic, apare de la școală. Ea invață bine, își adună ca și mine hârtii, desene, schițe. Are și un plan pentru cum să construim podul. „Gasim noi o solutie!”, le spun. Și mă apuc să cobor împreuna cu ei în prăpastie.

Incepem să culegem resturile. Să refolosim lucruri de care credeam că nu mai avem nevoie. Facem minuțios inventarul a tot ce poate să ne asigure supraviețuirea. Gătim pentru mai multe zile, nu mai plătim cursuri extrașcolare, nu mai cumpărăm jucării, nu mai mergem la supermarket, nu mai ieșim în weekend, nu mai facem aia, nu mai facem aialaltă. Totul în speranța că vom aduna de ajuns, să refacem podul, să trecem mai departe în viața asta. Ei sunt plini de energie, optimiști, adună și se bucură de fiecare lucru agonisit pentru noul pod. „Vom face altul pe râu în jos/ altul mai mare și mai frumos!”, așa cantă și așa cred. Eu știu că podul implică mai mult decat asta. Eu știu că podul are nevoie din nou de alte hârtii, de alte multe certificate și de alte materiale ca să poate fi construit. Însă nu le pot strica joaca asta de-a viața!

Asistăm la propriul nostru sfârșit. „Amused itself to death”, ne cantă Roger Waters prohodul. Care nu e deloc departe. Statul ăsta de drept ne îngroapă în prăpastia săpată de atâția ani în care s-au ascultat întotdeauna pe ei, niciodată pe noi.

O nouă zi, un nou drum la scoală. La despărțire copiii îmi spun „Pa tati!”.  Preferam auf wiedersehen!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: