…cu fiecare zi

Nu pot să nu trec pe la voi amintiri ale vremurilor trecute. Când aerul miroase a flori și eu adulmec primăvara. Cand mă pierdeam prin vuietul vieții și-mi vâjâiau pe la urechi întâmplările. Pe vremea când ruga era viața însăși cu tot ce este bun în ea. Cu vâlvătaia nopților pierdute și fâlfâitul secundelor ce se ridicau din transa inimii. Cea dătătoare de cuvânt, de sunet și de iubire.

simt cum în fiecare zi se scurge, picătură viața mea

cum fiecare timp e-o rugă și-o ascultare a ceva,

cum nu mai pot, cum nu mai vreau , cum nu mai știu să fiu,

un om ce-și stăpânește mintea, un suflet încă viu.

simt cum în fiecare ceas se zbate în mine îndoiala

de a fi bun, de a fi drept, de-a mai purta povara,

cum fiecare pas ce duce pe umeri crucea dată,

e tot mai greu si tot mai sus și tot mai dintr-odată.

simt cum în fiecare zi se stinge câte-o stea

cum tot mai greu se face zi în toată noaptea mea,

simt că nimic nu-i prea departe și mâine e incert,

cum am uitat de-atâtea ori că ce iubesc, și iert.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: