Undeva ne așteaptă la orizontul cerului cu marea, un loc al rugii și mântuirii cu Dumnezeu.

 

    

 

doi îngeri ce nu se-ntâlnesc

pentru unul e noapte

pentru altul e ceață

drumul e lung până spre dimineață

la marginea vieții îmi poposesc.

 

doi îngeri fără de ani

unu-i iubirea

celălalt îndoiala

de patimi, timpul iartă greșeala

se zbat deasupră-mi îngerii huligani !

 

doi îngeri acolo de sus

unul doar ce-a venit

altul de-abia s-a dus

pe tâmple îmi lasă ce-aveau de spus

doi îngeri din noapte spre zori m-au adus !

 

 

 

 

Plouă și toată lumina-i aici
Hristoase, ne iartă păcatele multe,
stiu că de-acolo din ceruri, ne vezi
doar ca nu-i nimeni acum să te-asculte !

Plouă cum poate ți-ai fi dorit
lacrimi să cadă peste toată-nvierea,
Hristoase, ne iartă tot ce-am greșit
și așterne peste noi mângâierea !

Plouă și cred că ne vom spăla
ne-om primeni ca de primăvară,
Hristoase, ne vindecă cu ruga ta
pe dinăuntru și pe dinafară !

 

primăvara asta vine vreme bună

prin pustiu de suflet, flori am sămânțat

vor răsare-n tine, în aproape-o lună

și-n petale toată te-oi fi preschimbat.

 

cresc din mine vrejuri, inima se zbate

cresc din tine frunze ca într-o grădină

florile așează suflete în carte

fără preț de viață, fără de vreo vină!

 

primăvara vine, tu ești apă lină

te privesc în taină, pot să te ascult

tu rămâi iubirea care-mi dă odihnă

din încrâncenarea iernii ce-a trecut.

 

să respir mă lasă, dimineața crudă

înflorește-n tine, într-o altă viață

lasă-mă-n gradina jilavă și udă

sa alerg prin tine până dimineață !

adânc, sub ploaia de martie grea

e sufletul meu, catarg înecat,

plutesc prin oraș c-o barcă-n derivă

într-o sticlă, ca un naufragiat.

 

prin păr de atâta potop îmi cresc flori

primăvara vine devreme pe-alei

norii miros a tămâie și-a zbor,

te cheamă să-i risipești și să-i bei.

 

apa pe străzi, e-o perdea de satin

se scurge din noi ca un ultim canal,

prin sângele meu curge vin de pelin

și ploile urlă-ntr-un ritm infernal.

 

e doar întuneric, cerul e-un tot

de ploaie ce spală până la os

ziua și noaptea și ultimul val

ce curge din tine atât de frumos !

 

Adrian Conerth

de-atâta primăvară mi-e sufletul alb

prin nopți, lampadare îmi sunt ghiocei,

suflet sălbatic din lacrimi răsare

gândul și trupul unei femei !

 

Sunt un pescăruș

 

sunt treaz iubito, noaptea mă încearcă

inima pulsează din nisip

duminicile-s lungi aici și parcă

sunt parte din același arhetip.

 

nimeni nu mă știe, mă pot pierde

să mă-ntâlnesc pe-ascuns c-un pescăruș

mă-nvață să plutesc pe marea verde

și-n palma ta să îmi găsesc culcuș.

 

știu că-mi vor crește aripi până mâine

cu greu în zbor o să mă recunoști

în buzunar voi duce niște pâine

și-n gheare voi avea doi pești frumoși.

 

sunt treaz iubito, țărmul te așsteaptă

pe plajă cercuri fac și-aprind un foc

sunt pescărușul tău uitat în barcă

într-o derivă fără timp și loc !

 

 

 

 

 

străzi pustii, dimineață de toamnă

zbor de pescărusi, cer albastru de tot

trece un om, se oprește o doamnă,

“ați venit cu circul în orașul din port ?”

 

roți pe pavaj, străzile-nguste

câte un câine adulmecă urma

oameni cu mături, fete în fuste

“ați năvălit frățioare, ca turma!”

 

valuri la țărm, plaja pustie

ospătari plictisiți de-un sezon estival

“cine-i eroul, oare cine să fie

polițistul  integru si-autumnal ?”

 

culorile pe care nu le poti vedea

sunt desprinse din dragostea mea

 

e  toamna atât de mare între noi

că frunzele-n săruturi se preschimbă

pe-alei îmbrățișările sunt ploi

și dragostea printre culori se plimbă.

 

e toamna atât de-adâncă pentru noi

c-atingerea s-a transformat în ceață

nopțile-s povești cu arbori goi

pe unde ne prindea vreo dimineață.

 

e toamna atât de bună între noi

că sufletele nu mai pot să plece

o brazdă de-amintiri pentru-amândoi

e bruma dulce, limpede și rece.