Jurnal …din spațiul Schengen

15020003

Pa tati !

Trec anii mai repede decât ne închipuim. Într-o inerție inerentă viața noastră, asemeni unui grafic de weather forecast, urcă și coboară, trece de la agonie la extaz, de la fericire la cele mai triste și rele momente. Prin însăși natura noastră de oameni, suntem obisnuiți să reacționăm la fiecare dintre momentele importante ale vieții. Ne zbatem, ne învingem temerele, ne aventurăm uneori până la limita puterilor noastre fizice și psihice. Că așa suntem antrenați de mici, că așa ni s-a spus mereu. Să luptăm, să nu ne lăsăm, să trecem peste toate!

Cartierul s-a trezit la viață. Una de început de februarie, nu foarte friguroasă. Într-o conjuctură socială în care nimeni nu mai are timp de el însuși, ci de cine, cum, unde și când va mai fi privat cineva de libertate. Oamenii ăștia de la mine din cartier nu fac din asta o grijă. E doar un fel de spectacol de genul „dacă doriți să revedeti”, o altă emisiune de divertisment care face rating canalelor de știri. Ne ducem copiii la școală. Deja am început să-i cunosc pe cei care fac asta în fiecare zi. Că e ger, ploaie, ninsoare sau vreme bună, cu un automatism dobândit instinctual, „lipa-lipa” ne luăm copiii de mâna și ne târâm spre școală. Una a statului în poziție de drepți, nu una a vieții. Una pe care și noi am făcut-o! Poate nu la fel de proastă calitativ, dar la fel de stupidă ca programă de învățământ.

Copiii noștri se pregătesc. Pentru viitor se pregătesc. Pentru a circula pe scara de autobuz, pentru a intra în spitalele insalubre spre a fi tratați, pentru a tremura la gândul zilei de mâine în căutarea unui job, pentru a asista în fața ecranului cum unii sunt privelegiați ai sorții și alții cerșesc mila autoritaților, pentru a asista la căderea generală a culturii, civilizației și țării în care învață, au învațat sau muncesc. Paradoxal, școala nu înseamnă nimic în zbaterea prin viață. Tot ce ramâne e ceea ce acumulezi fiind autodidact. Trebuie să vrei să faci și să studiezi un anumit lucru. Generația lor, una care nu are target, în care pregătirea nu se îndreaptă spre nici o finalitate. Generația noastră, una care s-a chinuit din răsputeri și a făcut sacrificii ca să poată prinde din urma trend-ul, ca să poată invăța din mers IT, ca să poată flexa în funcție de împrejurări, gândurile și simțurile, abilitățile și aptitudinile spre a face ceva bine, spre a clădi ceva frumos și a supraviețui. Am senzația și revelația ca am ajuns la capăt de drum. Trăiesc momentul în care, în plină maturitate profesională, drumul se oprește. Ca o linie ferată suspendată în aer, în punctul în care trebuie să treacă peste o altă vale. Graficul acestui moment este la un maxim istoric jos, nu există nimic să-l mai susțină sau să-i ofere suport. Pentru că nu sunt materiale, nu sunt constructori, nu sunt condiții să repare nimeni podul prăbușit. „Va veni apa și-l va lua”, vorba cântecului, foarte curand!

Problema este că nu sunt pregătit. Ne ia pe rând, pe nepregătite, așa cum se întamplă cu toate. Mă opresc la capătul șinei de cale ferată si stau. Privesc și stau. Privesc. În adâncul prăpastiei peste care nu pot să trec. Nu am cum sa trec. Deschid sertarul și îmi scot hârtiile. Vrafuri și rafturi de hârtii. Cele care îmi atestă pregătirea, cele care îmi atestă existența, cele date de stat, cele date de alți oameni, cele bune, cele rele, cele în virtutea cărora trăim. Numai că ele nu mă ajută. Problema nu e lipsa hârtiilor și a documentelor, e una materială, concretă, nu vrea nimeni sa refacă podul. Copilul cel mare vine de la școală. Mă trezesc cu el la marginea hăului. Oricum lui nu i-a plăcut învațătura de la început. Pur și simplu. Își suflecă mâinile și vrea să dea o mână de ajutor. „Hai că te ajut eu să refacem podul. Unde sunt materialele?”. Îmi bag mana în buzunar. Ce găsesc îmi va ajunge doar să trecem luna asta, darămite să facem cheltuieli pentru pod. Copilul mic, apare de la școală. Ea invață bine, își adună ca și mine hârtii, desene, schițe. Are și un plan pentru cum să construim podul. „Gasim noi o solutie!”, le spun. Și mă apuc să cobor împreuna cu ei în prăpastie.

Incepem să culegem resturile. Să refolosim lucruri de care credeam că nu mai avem nevoie. Facem minuțios inventarul a tot ce poate să ne asigure supraviețuirea. Gătim pentru mai multe zile, nu mai plătim cursuri extrașcolare, nu mai cumpărăm jucării, nu mai mergem la supermarket, nu mai ieșim în weekend, nu mai facem aia, nu mai facem aialaltă. Totul în speranța că vom aduna de ajuns, să refacem podul, să trecem mai departe în viața asta. Ei sunt plini de energie, optimiști, adună și se bucură de fiecare lucru agonisit pentru noul pod. „Vom face altul pe râu în jos/ altul mai mare și mai frumos!”, așa cantă și așa cred. Eu știu că podul implică mai mult decat asta. Eu știu că podul are nevoie din nou de alte hârtii, de alte multe certificate și de alte materiale ca să poate fi construit. Însă nu le pot strica joaca asta de-a viața!

Asistăm la propriul nostru sfârșit. „Amused itself to death”, ne cantă Roger Waters prohodul. Care nu e deloc departe. Statul ăsta de drept ne îngroapă în prăpastia săpată de atâția ani în care s-au ascultat întotdeauna pe ei, niciodată pe noi.

O nouă zi, un nou drum la scoală. La despărțire copiii îmi spun „Pa tati!”.  Preferam auf wiedersehen!

Oraşul cu oameni preschimbaţi în păpuşi

am uitat copilăria acolo la tine Doamne,

desculţ când eram prin colbul de vară

nu ma striga nimeni, eu vroiam doar o pâine

şi un loc să răman peste seară.

 

am uitat cine sunt, uit de unde mai vin

la răscruce de drumuri nu e loc vreun semn

fântâna cea veche la drumul de ţară

îmi masură timpul c-o prăjină de lemn.

 

au plecat târgoveţii, la mila ta Doamne,

rămân să mă zbat în târgul pustiu

opreşte trăsura şi-aruncă-mi din timpul

în care doream copil să mai fiu.

 

de vorbă îmi caut printre străini

în seamă mă bag cu toţi anii mei duşi

copilul din mine trăieşte-acum Doamne,

în oraşul cu oameni preschimbaţi în păpuşi.

 

Cimitirul speranţelor

bine ai venit în cimitirul meu de speranţe

ai pe alese urne de scrum

grupate pe ani, perioade, nuanţe

prafuite de timp, înegrite de fum.

 

să-ţi arăt la-nceput o mostra din anii

în care totul părea mai uşor

nu conta drumul, nici trenul, nici banii

aici zac iubiri mistuite de dor.

 

alături stau toţi anii de şcoală

şi lungi nopţi de studii în care credeam

că nu mai încape nici o-ndoială

de bairam-ul ce mi-l mai doream…

 

pe rândul de sus stă urna iubirii

cât am mai ars şi cât mi-a rămas

dor şi tribut plătit fericii

o noapte, o vară, un ceas.

 

jos o să vezi bucăţi rupte din viaţă

arse pân-la fitil

o parte sunt proaspete de azi dimineaţă

păcălit-am buletine subtil.

 

in urne nu-ncap nicicând trădătorii

i-am risipit pe maidan

se vor pierde spre ziuă când norii

vor încape într-un singur borcan.

 

bine-ai venit în cămara mea stearpă

de viată, de îngeri, de zbor

e tot un pământ şi o apă

şi zilele încă mă dor.

 

e rană şi jar mestecat laolaltă

ardere-adunată-n cuvânt

speranţa curată şi-naltă

preschimbată-n pământ de un gând.

 

 

 

doar un gând

te vei întâlni cu Christos în curând
sau cel puţin aşa încă speri
o vorbă închini şi un gând
crezi că e de ajuns să-i tot ceri?

mai crezi că păcate se iartă aşa
şi-o singură noapte-i de-ajuns
ca-n două milenii de când învia
să crezi ca te vede Isus?

cu vorba şi fapta am tot condamnat
viaţa şi moartea la fel
câtă credinţă ai dat şi-ai luat
ca să-nfuleci o pulpă de miel?

de unde rănit şi-umilit te-ai întors
şi lacrima ta a iertat
hulind uneori pe Christos
bucuros ca doar tu ai scăpat?

ţi-s ochii adânci şi privirea e grea,
cuvintele inca te mint
n-ajunge o noapte să poţi spăla
remuşcările ce te cuprind!

perfid, lumânări în minciună topim
de flacăra lor luminăm
şi vrem ca slava s-o dobândim
cand după atâtea păcate oftăm!

privesc cerul, e încă senin
de foame, încă oamenii mor
Isus e pentru noi un străin
şi iertările înca îl dor.

închinarea cui nu are
pe Christos în viaţa lui
e ca ţărmul fără mare,
hăituit şi-al nimănui
învierea ce nu vine
cu tot ce-a lăsat Isus
este crucea ta creştine,
un bilet numai de dus!

Asteptam investitori!

Nu stiu cum se facImagee ca intotdeauna ramanem in urma vestului cu cel putin 20 de ani in urma. Chiar daca asa cum anunta unul intr-o reclama, suntem a treia tara in Europa care a trecut la 4G. Si poate ultima daca iei in calcul ce se mai produce in tara asta. Deunazi am trecut prin locuri in care odata munceau oameni. Combinate si fabrici rase de pe fata Romaniei, oameni care nu au nici o optiune de munca. Cateva mii de suflete care deunazi se trezeau la 6 dimineata si plecau la fabrica. Acum nu se mai trezesc matinal. Unii nu se mai trezesc deloc. Dar sa nu uit!

Ce faci intr-o tara cu 4G? Stai pe net, rascolesti toate siteurile porno si joci pe cine te miri ce  jocuri cu diamonds si poker. In vremurile comuniste parea de la sine inteles ca suntem in urma tuturor din vest si din America. Au trecut mai bine de douazeci de ani si noi in toata aceasta avalansa informationala am ramas tot in urma cu tot atatia ani. De ce spun asta? Citesc cum incercam sa atragem in orice fel investitori. Ne vindem pamantul chinezilor, francezilor, olandezilor, topim tot metalul din fostele fabrici si uzine, in cele din urma nu ne-a mai ramas nimic. Dar asteptam investitori. Sa investeasca in ce? In saracia lucie a mai mult de trei sferturi din populatie, sa investeasca in batatura casei unde porcii mananca din gunoi, in drumuri si sosele din sate dosnice din care fiecare adolescent nu stie cum sa scape, sa investeasca  intr-o economie a comisioanelor si-a intermedierilor. Nu stiu daca ati observat, dar in tara asta nu se mai produce nimic. Traim cumparand de la engros si revindem la taraba, cumparam de la straini si revindem in supermarketuri, totul e o gainarie de comisioane si taxe. In ce sa se investeasca?

Ba mai mult ne batem cu pumnul in piept ca am trimis propuneri de investitii la peste 1500 de investitori. Suna foarte propagandistic, poate asta reprezinta beneficiul 4G in Romania. Sa stam in fata monitoarelor si sa trimitem oferte. Resemnarea poporului e evidenta. Tacit, dam din cap si ridicam din umeri. Toate sistemele sunt praf. De la sanatate, la cultura, de la industrie la agricultura. Tot timpul implementam lucruri pe care le-am vazut la altii, dar o facem numai pe jumate nu exista nici un interes de a functiona ceva foarte bine. Pentru ca atunci cand se intampla, nu mai exista nici o portita de a fura. Retete electronice care prescriu medicamente care nu exista in farmacii, un recesamant nefinalizat care ofera speculatii electorale, autostrazi neterminate spre a nu afecta interese locale, strazi neasfaltate in care se pompeaza bani si asfalt prost cu nemiluita dupa fiecare iarna, aparatura in spitale nefunctionala spre a fi nevoiti sa apelam la sistemul privat de sanatate si exemplele pot continua. Asa ca, la ce sa vina investitorii?

La un sistem corupt, in continuare birocratic, cimentat si plin de politicieni care nu fac decat sa-si urmareasca interesele. Nu stiu daca ati privit in ansamblu in ultima perioada buletinele de stiri de pe tv. S-au transformat in expuneri a unei situatii catastrofale. Lasand la o parte ca sesisarea autoritatilor prin stire, nu mai afecteaza pe nimeni, vedem zilnic incendii, accidente, violuri, probleme cu elevii, cu profesorii, cu carnea de cal, cu suicid s.a.m.d. . Unde e stirea? Unde e raspunsul si finalizarea unei anchete? Nu exista. Am devenit o tara de tabloide. In care zecile de  mii de oameni care nu mai lucreaza stau chiorati in fata ecranului si-si freaca mainile cand din accidentul de masina n-a scapat niciunul.Am inceput sa iubim povestile fara sfarsit, filmele fara subiect, vedetele false, manelistii si curvele pasate de la un fotbalist la altul. Adoram sa vedem divorturi mondene, emisiuni cretine si teleshoppinguri cu cratite. Umplem in lipsa de ocupatie toate supermarketurile, desi nu cumparam decat o franzela si-o bere ieftina. Ne aruncam de la etaj cand vin bancile sa ne ia apartamentul ipotecat desi credem ca din vanzarea la boutique se poate plati un credit. Pasivitatea si inactivitatea e ceea ce ne caracterizeaza. Si asteptarea investitorilor. Pentru un popor inert.

Viata ca un castel

Soarele rãsare, noaptea-ncet se lasã
Viața ta e-un simplu calendar
Cu un pumn de stele puse într-o plasã
Ai plecat de ziua ta în dar.

Mâine o minune, poate-o sã se-ntâmple
Și-o sã crezi cã totul s-a schimbat
Numãrã-n oglindã zilele pe tâmple
Tânãr și frumos erai odat’ .

Drumul ce strãbate, viața ta și gândul
Ierni și veri adunã peste timp
Risipește darul, iute ca și vãntul
Sufletul cel fãrã anotimp.

Pune și zidește, timpul nu te iartã
Într-o zi o sã devii ca el
Cautã și lasã semnul tãu pe hartã
Ești stãpânul propriului castel.

Unii-or sã iubeascã, alții te-or înfrânge
Tot ce-ai dat se-ntoarce într-o zi
Ca-ntr-o fotogramã ploaia te mai plânge
Și la poartã, seara vin copii.

Anii se adunã și zidirea-i gata
Zi de zi te regãsești în el
Drumul tãu se-nchinã azi la preacurata
Viatã, o strãfulgerare de castel.

Isus a trecut azi pe aici !

azi noapte am vorbit cu Isus

era printre noi la-nviere

din cer de acolo de sus

ploua peste noi mângâiere.

mi-a spus că e vreme de rugă

păcatele toate se sting

viața o petrecem pe fugă

de-aceea ispite ne prind.

a-ncercat să-mi întindă o mână

nu putea de atâția creștini

să vorbim din nou într-o lună

sătui de pâine și vin.

Isus azi trece pe-aici

dă dezlegare-nvierii

o clipă suntem mai mici

lămpașe în calea durerii.

Adrian Conerth

AMINTIRI

Ne prind pe drum uitatele  iubiri

Zvon de cuvinte  nerostite încă

Lasă sărutul meu să mai atingă

Vraja cea  dulce-atâtor amintiri.

 

Prin ceaţă drumul se desparte-n două

Şi pasul tău se pierde prin noroi

Din mine cad azi frunze între noi

Şi e târziu afară şi ne  plouă.

 

În sus e noaptea asta  ce-a trecut

Cu ore-nveştmântate  de placere

În jos  e-o altă sursă de durere

A clipei, care trecut demult.

 

Un prizonier pe muchie de cer

Înfrigurat şi abătut de teamă

La porţi ajuns-am astăzi  să dau vamă

Spre-a fi de maine-un călător stingher.

 

Nici sufletul, nici ochii nu mai dor

De-atâta plans am devenit cărunt

Mă-ntreabă drumul ăsta  cine sunt

Şi cât prin lumea asta-o să mai zbor.

 

Spre zi m-aplec şi suflu-n lumânare

Fiorii dimineţii îi cuprind

Eu ştiu că-n fiecare vorbă mint

Toţi anii mei cei fără de scăpare.

 

 

MI-E TARE DOR

mi-e dor de poienile albe de flori

de cai nechezând dimineaţa

de nopţile-n care de atâtea ori

mă iubeai sfidând soarta şi viaţa.

 

mi-e dor de peronul de gară pustiu

de mirosul trenului dus

mi-e dor să-ţi mai spun despre ce-aş  vrea să fiu

mâine  sau azi la apus.

 

mi-e dor de toţi anii trecuţi fără rost

să beau bere,  apoi să mă-nfrupt

din amintirea iubirii ce-a fost

ca un fruct  din trupul tău rupt.

 

mi-e dor de lumină, de vise mi-e dor

de somnul sleit de puteri,

de mersul pe ape, de căderi şi de zbor

o, doamne, de parcă-au fost ieri !

 

mi-e dor de cuvântul întâi aşternut

de pagini nescrise vreodat’

de tot ce-am tăcut şi tot ce-am durut

mi-e dor,  să pot fii iertat.

 

de mama mi-e dor şi de mine copil

de străzile ce-am străbatut

mi-e dor să plec capul naiv şi umil

dojana ei  s-o mai  ascult.

 

e-un dor peste toate şi nu poţi sa îl vezi

deschide-ţi privirea în jur

învaţă să speri, sa iubeşti şi să crezi

că dorul e simplu şi pur.

POVESTE ÎNTRE TRENURI

Trec  zilele din viaţa ta ca pagini risipite

Pe străzile pe care odat’ cu mine ai trecut

Pe linii paralele zac vagoane-nzăpezite

Tu nu mă vezi, eu nu te ştiu şi iarna ne-a pierdut.

Trec clipele din somnul tău mai repede ca noaptea

O lacrimă mai cade bland si doare pe obraz

Din amintiri ce năvălesc, cuvintele-şi scriu cartea

Cum între noi a mai ramas un ruginit macaz.

Cu tot ce ai pierdut pe drum  şi tot ce mi-a ramas

Ma urc in trenul hibernal al viselor deşarte

Bilet mi-e sufletul stingher al ultimului ceas

Un tren  c-un felinar batrân, mă pierde-adânc în noapte.

Spre tine vin, spre tine curg, fluid ca apa vie

Topesc în drumul meu troieni cu scrâşnet de traverse

Iubirea ta de-acolo sus, veghează şi mă ştie

Sunt călător prin viaţa ta, aşa ca-ntr-o poveste!